Cand noaptea e adanca ...

de Veronica Micle

Cand noaptea e adanca si-i liniste, tacere,
Cand si zefirul dulce pe frunze doarme lin,
Iar luna calatoare pe cerul cel senin
A firii adormite e singura veghere,

Atuncea al meu suflet, rapus de doruri multe,
Destept, far-de repaos vegheaza ne-ncetat,
Cu-al zilei zgomot mare in veci neimpacat
Tacerea muta-a noptii ii place sa asculte.

Ce-aude el atuncea cand eu n-aud nimica,
Nu stiu, insa in pieptu-mi un farmec dulce simt,
Si orizontu-mi pare ca e ingust si stramt,
Iar lumea uriasa neinsemnat de mica.



Apoi, urmand cu dorul duioasa lumii raza,
Patrund cu ea-mpreuna intinsul nesfarsit,
Si-o clipa al meu suflet de lume dezlipit
In sfere dulci, senine ferice ci planeaza.

Si-n oara de pace, de sfanta linistire,
Fiinta multa iubita ce-n lume te-ntalnesc
De cat oricand, atuncea mai mult eu te slavesc,
La tine se indreapta cu drag a mea gandire.

Si-n cerurilor taina adanca si divina
Ce-n mintea-mi marginita imi pare c-o cuprind
Ca s-o-nteleg mai bine eu ochii mi-i inchid,
Si-atunci vad ca de tine e inima mea plina.





Cand noaptea e adanca ...


Aceasta pagina a fost accesata de 2978 ori.